Fenomenul/Experimentul Pitești

timp de citire: 5 minute

Marc R. • Decembrie 24, 2020

Închisoarea Pitești a fost cunoscută mai ales sub numele de Experimentul Pitești sau Fenomenul Pitești sau cum se numea în acele timpuri „experiment de reeducare” și a fost folosită de comuniști pentru a tortura tinerii prizonieri politici și credincioși religioși.

Scopul experimentului a fost ca prizonierii să-și abandoneze credințele politice și religioase din trecut și să-și modifice personalitățile până la punctul în care sunt pe deplin ascultători. Se estimează că între 1000 și 5000 de oameni au trecut prin acest experiment crud. Virgil Ierunca, un activist anticomunist, s-a referit la „experimentul de reeducare” ca fiind drept cel mai mare și mai intens program de tortură pentru spălarea creierului din blocul estic. 

Închisoarea a fost construită în jurul anilor 1930 sub domnia regelui Carol al II-lea și a fost finalizată în timpul lui Ion Antonescu. După proclamarea Republicii Populare Române, a continuat să găzduiască în primul rând pe cei găsiți vinovați de „contravenții”, cu cuvinte moderne, oameni care credeau în democrație și nu doreau să cedeze comuniștilor. Până în aprilie 1949, directorul închisorii Pitești era Alexandru Dumitrescu. Experimentul Pitești a fost oprit în 1951 imediat după îndepărtarea comuniștilor extremiști conduși de Ana Pauker.

Deținuții au trecut prin torturi fizice și umilințe. Directorul închisorii, Alexandru Dumitrescu nu a fost în favoarea „reeducării”, motiv pentru care a schimbat cursul. După Ion Marina, reprezentantul local al Securității a făcut presiuni asupra sa.

Deținuților care au fost bătuți sever li s-a cerut, de asemenea, să se tortureze reciproc, iar scopul aici a fost descurajarea loialităților din trecut. Gărzile închisorii forțau deținuții să participe la sesiuni de instruire politică programate. Unul dintre subiecte a fost materialismul dialectic, care este o filozofie a științei, istoriei și naturii dezvoltată în Europa și bazată pe scrierile lui Karl Marx și Friedrich Engels.Au existat 3 stadii ale așa-numitului experiment:

Prima etapă: Fiecare prizonier a fost interogat în mod dur sub torturi severe pentru a expune detalii intime ale vieții sale. De asemenea, li s-a cerut să dezvăluie tot ceea ce se credea că ascund de interogatoriile anterioare. Unii dintre deținuți, în speranța de a scăpa de tortură au inventat păcate imaginare. 

A doua etapă: A doua fază impunea deținuților să dezvăluie numele celor care se comportau mai puțin brutal sau cu o îngăduință relativă față de ei în detenție.

A treia etapă: În cea de-a treia etapă, deținuții au fost umiliți public și au fost obligați să-și denunțe toate credințele, loialitățile și valorile personale. Deținuții religioși trebuiau să blasfemeze simboluri religioase și texte sacre.

[sursa:] În 1952, pe când Gheorghe Gheorghiu-Dej a manevrat cu succes împotriva Ministrului de Interne Teohari Georgescu, procesul a fost oprit de autorități. Membrii ODCC au fost judecați în secret pentru abuzuri, cei 22 de inculpați fiind condamnați la moarte, în urma unui proces cu ușile închise (Țurcanu a fost numit responsabil pentru uciderea a 30 de deținuți și pentru abuzurile exercitate asupra altor 780);. Dintre aceștia, au fost executați 16 condamnați, la închisoarea Jilava, în noaptea de 17 decembrie 1954. Deși executat, moartea lui Eugen Țurcanu a fost înregistrată la starea civilă abia în anul 1962. Din restul de 6 condamnați, 4 dintre ei au fost ulterior exterminați la închisoarea Jilava, în secția specială de exterminare, numită Casimca. Colonelul Czeller s-a sinucis, împușcându-se în cap, în cimitirul Bellu din București. Cadrele securiste însărcinate cu conducerea experimentului, inclusiv colonelul Teodor Sepeanu, au fost judecați în anul următor; toți au primit sentințe ușoare și au fost puși în libertate la scurt timp. În conformitate cu noile directive ideologice, curtea a hotărât că experimentul a fost rezultatul infiltrării cu succes a agenților Statelor Unite și a Gărzii de Fier în Securitate, cu scopul de a discredita organele legii din România. După Decretul de amnistie din anul 1964, închisoarea a continuat să funcționeze tot ca închisoare pentru opozanții regimului, care erau aduși aici sub pretextul unor condamnări pentru infracțiuni de drept comun. În anul 1977, în urma presiunilor făcute din Occident, închisoarea Pitești a fost definitiv închisă, în sediul ei fiind mutat Trustul de Constructii Industriale Pitesti. La începutul anilor 1980, pe circa o treime din suprafața curții penitenciarului au fost construite blocuri de locuințe. O parte a zidului care înconjura penitenciarul Pitești mai există și astăzi, pe latura de NV a închisorii. La conducerea închisorii s-au aflat : Stănescu Vasile (1944 – 1949); căpitan Dumitrescu Alexandru (1949 – 1951); locotenent Kovacs Anton (1951 – 1953); locotenent Savu Victor (1953 – 1954); căpitan Mândreș Petre (1954 – 1956); maior Ivașcu Ștefan (1956 – 1958); maior Cârstoiu Sebastian (1958 – 1961); maior Toma Mihai (1961 – 1977). După 1989, abandonată și parțial în ruină, clădirea a fost vândută unei firme de construcții în 1991; mai multe clădiri au fost fie distruse, fie total schimbate. Un memorial a fost construit în fața intrării închisorii.