Carol I al României

timp de citire: 8 minute

Marc R. • Ianuarie 18, 2021

Carol I al României, nume original Karl Eitel Friedrich, Prinz Von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen, Prusia [acum în Germania] – decedat la 10 octombrie 1914, Sinaia, România), primul rege al României, a cărui lungă domnie (ca prinț, 1866–81 și ca rege, 1881–1914) a adus o dezvoltare militară și economică notabilă de-a lungul liniilor occidentale.

Ca prinț german, Carol a fost educat la Dresda și Bonn, iar în 1864 a servit ca ofițer al armatei prusace în războiul împotriva Danemarcei. Cu aprobarea vărului său, împăratul francez Napoleon III, i s-a oferit tronul României după exilul lui Alexandru Ion Cuza (februarie 1866), iar în aprilie 1866 a fost ales prinț prin plebiscit. În 1869 s-a căsătorit cu prințesa Elisabeta de Wied, care mai târziu a câștigat faima ca poetă cu numele de Carmen Sylva. Sentimentele sale germanofile l-au făcut să fie nepopular pe plan intern în timpul războiului franco-prusac (1870–71), iar în 1871 tulburările aproape au forțat abdicarea acestuia; dar a recâștigat sprijinul popular pentru conducerea sa militară la bătălia de la Plevna în timpul războiului ruso-turc (1877–78) și, cu independența completă a României față de Imperiul Otoman, a fost în cele din urmă încoronat rege (mai 1881). În 1883 a încheiat o alianță cu Germania și Austria-Ungaria, care a rămas un secret de stat bine protejat până la izbucnirea primului război mondial. El a favorizat dezvoltarea intereselor industriale și financiare urbane cu o mare măsură de succes și a construit în mod semnificativ unitatea militară națională. Conducerea sa a adus o mare măsură de demnitate și stabilitate administrației guvernamentale, dar manipularea sa a partidelor politice a perpetuat și unele dintre cele mai proaste caracteristici ale vieții publice românești. El a favorizat intrarea în Primul Război Mondial de partea Puterilor Centrale, dar a acceptat decizia Consiliului Coroanei de a declara neutralitatea.

S-a căsătorit cu prințesa Elisabeta de Wied la Neuwied la 15 noiembrie 1869. Au avut o singură fiică, Maria, care a murit la vârsta de trei ani. Carol nu avea un moștenitor de sex masculin, lăsându-l pe fratele său mai mare, Leopold, pe linie la tron. În octombrie 1880, Leopold a renunțat la dreptul de succesiune în favoarea fiului său William, care la rândul său a renunțat la cererea sa șase ani mai târziu în favoarea fratelui său mai mic, viitorul rege Ferdinand.

Fostul Domnitor al României unite, Alexandru Ioan Cuza, fusese expulzat din țară de nobilii de frunte, lăsând România în haos politic. Dubla alegere a lui Cuza cu șapte ani mai devreme, atât în Țara Românească, cât și în Moldova, fusese baza pe care unirea Principatelor Române a fost recunoscută de puterile europene. Odată plecat, țara era în pericol de dezintegrare, deoarece Imperiul Otoman și alte puteri au acceptat inițial unificarea numai cu condiția ca aceasta să se încheie odată cu domnia sa.

În timp ce politicienii români căutau un succesor, Carl nu a fost prima lor alegere. Autorii loviturii de stat anti-Cuza s-au apropiat mai întâi de Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei, în speranța că va aduce instituțiile țării sale la Dunărea de Jos și va transforma țara nou unificată într-o „Belgia din Est”.

La scurt timp, Napoleon al III-lea l-a sugerat pe Carol, care era cumnatul lui Filip. Recomandarea lui Napoleon a cântărit foarte mult pentru politicienii români ai vremii, deoarece România a fost puternic influențată de cultura franceză. Napoleon a fost un puternic susținător al independenței României, sperând să consolideze influența franceză asupra Mării Negre. Un alt factor a fost legătura de sânge a lui Carol cu familia prusiană conducătoare. Ion Brătianu a fost politicianul român trimis să negocieze cu Carol și familia sa posibilitatea instalării acestuia pe tronul României.

Datorită conflictului politic dintre Prusia și Imperiul austriac, Carol a călătorit incognito pe calea ferată de la Düsseldorf la Baziaș, prin Elveția. A primit acolo un pașaport elvețian de la un funcționar public elvețian, prieten al familiei sale, sub numele de Karl Hettingen. De la Baziaș a călătorit cu barca la Turnu Severin, deoarece nu exista o cale ferată către România. Când a trecut granița pe pământul românesc, a fost întâmpinat de Brătianu, care s-a închinat în fața lui și i-a cerut lui Carol să i se alăture în trăsura sa. El a fost ales Domnitor („Prinț domnitor”) la 20 aprilie.

La 10 mai 1866, Carol a intrat în capitala București. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf și a fost întâmpinat de o mulțime uriașă dornică să-l vadă pe noul conducător. La Băneasa i s-au dat cheile capitalei. În cele din urmă, a fost o zi ploioasă după o lungă perioadă de secetă, care a fost considerată un bun augur de către localnici. În timp ce a fost încoronat, Carol a spus acest jurământ: „Jur să păzesc legile României, să mențin drepturile poporului său și integritatea teritoriului său”. A depus acest jurământ în franceză, întrucât nu vorbea încă românește. Cu toate acestea, s-a îndrăgit de țara sa adoptivă adoptând ortografia românească a numelui său, Carol. A învățat să vorbească românește nu după mult timp.

Ca Regele României:

Regele Carol era un om rece, care era mereu concentrat pe prestigiul dinastiei pe care o întemeiase. Soția sa, Regina Elisabeta a României, a susținut că „purta coroana în timp ce dormea”. A fost foarte meticulos și a încercat să-și impună stilul tuturor celor care îl înconjurau. Deși a fost devotat slujbei sale de conducător al României, nu și-a uitat niciodată rădăcinile germane. În 48 de ani de guvernare – cel mai lung din istoria României – el a ajutat România să-și câștige independența, și-a ridicat prestigiul, a ajutat la redresarea economiei sale și a înființat o dinastie. În munții Carpați, a construit Castelul Peleș în stil german, care este considerat unul dintre cele mai frumoase castele din Europa și este încă unul dintre cele mai vizitate repere ale României. După războiul ruso-turc, România a câștigat Dobrogea de Nord și Carol a ordonat inginerului român Anghel Saligny (student al lui Gustave Eiffel) să construiască primul pod permanent contemporan peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să lege noua provincie dobândită de restul tara. Podul era, la acea vreme, cel mai lung din Europa și, deși nu mai este utilizat, este încă intact din 2019.

Autoritatea personală a regelui în problemele militare și de politică externă a fost incontestabilă. În 1883, el a încheiat o alianță crucială cu Puterile Centrale personal, fără alte discuții în Parlament. La reînnoirea sa în 1892, el a trebuit să-și informeze primul ministru și ministrul de externe, dar Parlamentul și publicul în general nici măcar nu știau despre existența sa până la începutul primului război mondial.

La 22 iunie 1884, Parlamentul a votat în favoarea acordării lui Carol și succesorilor săi a unei mari proprietăți regale, făcându-l pe rege cel mai mare latifundiar al țării.

Domnia sa a stabilit monarhia constituțională și a văzut primele zile ale democrației în România, în ciuda faptului că alegerile din acea epocă sunt văzute în mare măsură ca fiind controlate. Regele ar alterna în mod esențial puterea între cele două partide, instalând opoziția ori de câte ori ar simți că partidul de guvernământ al zilei și-a urmat cursul. Noul guvern ar organiza alegeri pe care le-ar câștiga invariabil.

Între 1886 și 1887, a existat o nouă propunere de a face din Carol I conducătorul Bulgariei. El a fost puternic susținut de Stefan Stambolov, regent al țării după abdicarea prințului bulgar Alexandru de Battenberg. Intenția lui Stambolov era să stabilească o uniune personală între Bulgaria și România. Carol I a fost interesat de ofertă, dar a trebuit să o respingă sub presiunea Rusiei.

Surse: traduceri din Britannica și Wikipedia.